Am ales cu greutate cateva dintre cartile , care au avut o foarte mare influienta asupra formarii mele (in functie de perioada pe care o traversam). Nu le-am asezat dupa nici un fel de criteriu, le-am lasat sa vina singure, in ordinea in care le pastrez in sufletul meu.Fiecare are, pe langa povestea dintre paginile ei, una alaturata, despre cum a fost cumparata, sau cand, de cine mi-a fost recomandata . Fiecare dintre ele este o caramida pe care m-am construit, sau mai bine spus, pe care m-am urcat, pentru a privi mai departe .

Fiecare este un punct de pornire cu ramificatii si am sa dau ca exemplu Till Eulenspiegell, care este scrisa de un oarecare Lesage, scriitor destul de obscur, al carui personaj, Till, este un fel de Pacala al Flandrei ( stiti voi, ia de la bogati si da la saraci, ii bate pe cei rai si ii apara pe cei slabi). Dar nu despre asta e vorba, ci despre o anumita atmosfera a secolului XVI, pe care Lesage o descrie foarte bine ( care mi-a creat imagini asemanatoare picturilor lui Bruegel), mai ales mirosul tocanitei de berbec ( mancare foarte comuna in Flandra secolului respectiv) al carei miros l-am simit efectiv cand am deschis cartea. Pentru prima si ultima data am simtit ca ma intorc "acasa", intr-un loc de care ma leaga amintiri ascunse in inconstientul meu. A fost un punct de pornire pentru a incepe niste cautari, care, culmea, mi-au aratat ca am trait cu adevarat in acea perioada intr-o mica localitate langa Anvers, unde am fost un soldat. E adevarat ca astfel de povesti vezi toata ziua la Discovery, dar pentru un lucru intamplat acum foarte multi ani si mai ales pe care l-am tinut si il tin numai pentru mine e ceva nu ? Si mai este ceva aici, cel de la care am imprumutat cartea, avea o bibiloteca compusa din 4 carti, iar pe asta nici macar nu o citise, desi o avea de mult ( ei si ?).

Petru Popescu era prin anii '70 un scriitor oarecum la moda ; pe vremea aia nu prea stiam eu mare lucru despre comunism, despre lespedea sub care traiam toti ca niste rame amarate, nu stiam ca se poate trai si altfel. Mai citisem cate ceva scris de el, carti in care am simtit o framantare si o nemultumire care m-au pus pe ganduri( Prins , Dulce ca mierea e glontul patriei ,Sfarsitul bahic, erau carti pe care le-am imprumutat de la biblioteca, nu se gaseau de vanzare decat pentru "premianti", oricum tirajul era ridicol de mic). Dar intr-o zi, in timp ce intrasem intr-o librarie, vad pe tejghea ultima aparitie Sa cresti intr-un an cat altii intr-o zi. Am fugit acasa si i-am cerut mamei 8 lei ca s-o cumpar, aveam 15 ani. Nu pot sa uit ce bucuroasa m-am intors cu cartea, care binenteles s-a epuizat in scurt timp, dar eu o aveam ! A fost prima carte pe care am cumparat-o cu mana mea. Ce am gasit in ea ? Povestea unui tanar care nu-si gaseste locul intre semenii lui, care imbatraneste ( nu se putea scrie asta in titlu !)mai repede decat trebuie, care e inconjurat de minciuna si grotesc, tara oglinzilor false. Am citit si recitit, nu-mi venea sa cred ( e acolo o descriere despre cum isi petrece duminica muncitorul roman, cu nevasta si copii, in padure la Baneasa, cu bere, cu mici, e o imagine plina de ridicol si ironie. Am aflat mult mai tarziu cum de putea publica asa ceva, nu-l cenzura nimeni, era de incredere si oricum asemenea carti erau supapele, mai scoteai aburul din oala sub presiune : omu' citea, si se simtea mai bine .( dupa ce Popescu, care avea o functie politica pe la UTC, fugise din tara, folosindu-se de o " vizita de lucru " cu seful lui, Nicu Ceausescu, in America de Sud ) In timp ce el facea pe propagandistul de partid, invata engleza americana. Desi a fost un prozator bun, in America a fost mai intii inghitit de namolul unor scenarii de 2 bani ( am vazut un film facut de el, o chestie aiurita, care se petrece in Australia, ploua tot timpul si niste bastinosi se ocupa cu farmece), pe urma s-a apucat sa faca fotografii, cred ca acum e sofer de taxi.

Spre deosebire de Popescu, Ilf, Petrov si Bulgakov au suferit mult de pe urma celor scrise de ei ( sa scrii lucrurile alea in Uniunea Sovietica in anii '20 nu era usor) [ CHIAR ACUM AFLU DE LA RADIO (7.12.2000, ora 13.40) CA S-A VOTAT DE CATRE UNIUNEA EUROPEANA CA ROMANII SA CALATOREASCA FARA VIZE !!!!]. Citind 12 scaune, Vitelul de aur si Maestrul si Margareta am vazut ca sistemul era putred de la cap ( ca sa nu mai vorbesc despre Spovedania unui invins de Panait Istrati, care si-a dat seama imediat dupa marea revolutie ca totul este o minciuna, vizitand el insusi marea " Uniune Sovietica"). Recomand cu multa caldura, mai ales Maestrul si Margareta, o carte de exceptie, despre Diavol si puterea raului, despre alegerile gresite pe care omul le face mereu, despre IIsus.

Dar nu puteam sa raman la infinit in asta, trebuia sa traiesc cumva, chiar daca totul era minciuna, dar chiar totul. In timp am descoperit ca se poate trai, ba chiar destul de confortabil intorcand spatele realitatii ( sa nu credeti ca m-am izolat in lumea interioara, devenind vreun strigoi, dar am inceput sa inteleg, iar lucrurile pe care incepi sa le intelegi le percepi altfel, le duci altfel, cred ca tine de adaptabilitate, un fel de mimetism ( semeni cu decorul, dar esti altceva...). Ma intreb si acum cat de mult m-a schimbat atitudinea asta, oricum mi-a fost de folos. Am folosit totul pentru a-mi face un fel de culcus mental cat mai bun. E adevarat ca m-a ajutat la asta ce am citit in O zi din viata lui Ivan Denisovici, unde am gasit un fel de oda a cojii de paiine, undeva in Siberia, iarna, intr-un lagar de concentrare. Bine, dincolo de situatia din carte ( care este un fapt trait de Soljenitin pe cand era detinut politic ) coaja, capata, in ziua de azi, dimensiunea ultimei resurse, minima rezistenta, asa cum repaosul total, fara ganduri chiar ( stai intins pe jos cu mintea goala) reprezinta economisirea totala a resurselor corpului cu consum minim de calorii. Situatia noastra nu a fost niciodata extrema ( trebuie sa recunosc) dar e folositor sa stii ca ce cheltuiesti aiurea intr-o parte, ar putea fi folosi cu brio pentru altceva ( de ex. : de ce sa ma enervez pentru ca unu' m-a calcat pe picior in tramvai, cand pot sa-l las in plata Domnului, oricum nu-l fac eu mai atent sau mai civilizat, iar ce as consuma certandu-ma cu el ( degeaba !)folosesc la altceva, mai bun). Dar voi vorbi in alta parte despre cum sa lasi totul sa treaca prin tine, sa nu te impotrivesti, binenteles, fara sa devii un nesimtit !( ca de astia sunt deja prea multi !). Sper sa mai am spatiu, ca vad ca astia de la 50 megs ma cam strang de partile moi ( de, gratis !)

Binenteles ca sunt si ciresele de pe tort, carti cu subiecte imperiale care fac trimiteri la locurile mele preferate : sufletul, credinta si mintea, adica spatiul ,fara timp, fara bariere. As recomanda aici binenteles Jurnalul fericirii, o bijuterie a spiritului unui om caruia i-am invidiat credinta si simtirea. La o oarecare distanta, il plasez pe sofisticatul Borges, erudit si sensibil, putin cam ermetic la prima vedere, dar genial. Un fel de Dali, spectaculos si extravagant, un nonconformist al ideilor. Imi place, este ca extraterestrul care foloseste cu 30 % mai mult creier ca ceilalti, de cate ori citesc ceva din Borges gasesc intelesuri noi, zici ca ai o carte, dar de fapt ai mult mai multe. La ani lumina distanta, am plasat o carte SF ( desi nu sunt o cititoare de literatura science fiction, am incercat totusi sa le citesc macar pe cele mai bune, am pus baza cum se spune )care se numeste Reteaua gandurilor scrisa de un german, care vine dinspre stiinta spre sf si pe care-l cheama invers (Herbert Franke) ca pe cel care a scris celebrul Dune ( Frank Herbert). Cred ca de asta m-amapucat s-ocitesc, dar nu mi-a parut rau, daca o gasiti cititi-o si voi, are un final spectaculos, la care m-am gandit mai multe zile ; concluzia e ca nimeni, niciodata, niciunde, nu va putea crea intr-un laborator nimic din emotionalul uman, si ca s-ar parea ca asta vor extraterestrii de la noi. Subiectul e oarecum vechi deja, emotia pe care mi-a creat-o, ramane undeva in trecut.

Tot ce am scris aici este subiectiv , discutabil si interpretabil.Nu am pretentia ca acestea sunt cele mai bune carti, nu spun nici macar ca sunt bune, ci ca au fost bune pentru mine, nu le voi lua pe o insula pustie, nu vreau sa iau nimic din ceea ce stiu deja, as incerca sa fac lucrurile altfel : sunt subiectiva, si vreau sa fiu, pentru subiectivismul nostru al fiecaruia, ne impinge inainte ca specie . Obiectivismul e o minciuna.